Profiluri profesionale

În această secțiune, puteți găsi interviuri cu profesioniști care descriu rolul lor în echipa de îngrijire. Ocupațiile ilustrate mai jos sunt:

Medicii generalişti (GP) sunt de obicei punctul de intrare în ceea ce privește diagnosticul demențial și îngrijire. În majoritatea țărilor sunt consideraţi, de asemenea, drept punctul cheie în furnizarea serviciilor.

Sarcinile la nivelul îngrijirii primare includ identificarea deficienței cognitive (de exemplu, diferențierea dintre demența normală și incipientă sau demența manifestă) și detectarea cauzelor fizice sau a factorilor modulatori ai modificărilor cognitive și / sau comportamentale (de exemplu, deficiență de auz sau de vedere). Un rol important al asistenței primare în diagnostic este reprezentat de identificarea cauzelor potențial tratabile sau chiar reversibile, de ex. depresie, deficiență de vitamine sau tulburări tiroidiene1.

În țările din regiunea Dunării instrumentele și procedurile de diagnostic nu sunt disponibile în mod uzual. De exemplu, în Bulgaria, medicii de familie pot comanda teste de hormoni tiroidieni și de dozare a vitaminelor, dar nu de imagistică cerebrală, iar măsurarea proteinelor LCR nu este decontată. În Serbia, medicii de familie nu pot solicita teste de laborator de dozare a hormonilor tiroidieni și nici scanări CT. În Croația, medicii de familie pot recomanda CT, dar nu IRM; FDG-PET este acoperit de asigurarea de sănătate, dar asigurările de sănătate nu acoperă dozarea proteinelor din LCR2.

Pentru a confirma suspiciunea de demență și pentru a identifica cauza care stă la baza deciziei medicului de familie de a trimite persoana la centrele de îngrijire secundare sau terțiare, de ex. la un neurolog, la o centru al memorieo sau la un departament universitar. Aici, sunt efectuate teste neuropsihologice mai ample și chestionare de diagnostic.

Persoanele care ar beneficia în mod special de trimitere3:

• Persoanele mai tinere cu suspiciune de tulburări cognitive sau demență
• Manifestări atipice care pot indica demență focală sau tumori cerebrale
• Situații cu risc ridicat, cum ar fi schimbarea comportamentului sau simptome psihotice
• Preocupări privind protecţia persoanei.

După dezvăluirea diagnosticului, persoanele cu demență și îngrijitorii lor din familie au nevoie de răspunsuri, sfaturi și informații despre o mulțime de probleme medicale și non-medicale suplimentare, multe dintre care nu sunt în competența medicilor specialiști sau medicilor de familie. În țările dunărene, în comparație cu țările din vestul Europei, accentul pus pe îngrijire și trimiteri post-diagnostice sunt apanajul medicului specialist, mai degrabă decât ale medicilor de familie.

Asistenții sociali au rolul important de a ajuta medicii în coordonarea serviciilor. Asistența socială, în general, are următoarele sarcini: identificarea nevoilor, preferințelor și resurselor individuale; inițierea, organizarea și furnizarea de sprijin, coordonarea serviciilor, crearea de rețele și eliminarea dezavantajelor și barierelor.

Principalele responsabilități ale unui asistent social includ:

• Educație privind nursing homes, unități de îngrijire specială, centre de zi, îngrijire de sfârșitul vieții, hospice
• Recomandare pentru servicii concrete (transport, asistență la domiciliu, mese, terapii non-farmacologice)
• Asistență la trecerea la alte tipuri/centre de îngrijire
• Trimitere la programe de sprijin pentru persoanele cu demență și îngrijitori
• Colaborarea cu agențiile și organizațiile locale
• Furnizarea de materiale și resurse educaționale
• Consiliere cu privire la probleme legale (directive în avans, asigurare, răspundere) și probleme financiare
• Identificarea obiectivelor personale, asistența cu planificarea vieții
• Într-un mod mai formal, asistenții sociali - dar și asistenții medicali specializați - pot prelua rolul managerilor de caz.

Când vorbim despre diagnostic, asistenții sociali au fost pregătiți special pentru a evalua nevoile unei persoane și pentru a oferi sfaturi despre ce servicii li se potrivesc cel mai bine. Contribuțiile lor la o evaluare cuprinzătoare constă în identificarea obiectivelor relevante din punct de vedere personal, identificarea problemelor financiare, juridice sau de asigurare, analizarea rețelei de îngrijire (în cadrul familiei și în afara acesteia) și evaluarea mediului de viață, inclusiv a resurselor disponibile.

Obiectivul unui terapeut ocupațional este o persoană aflată într-o situație dificilă de viață în sprijinirea competențelor acestuia în toate domeniile vieții. Principiile de bază sunt o abordare holistică a clienților, percepându-i ca ființe umane în mediul lor în contextul punctelor forte și vulnerabilităților lor. Sarcinile educației terapeutice sunt de prevenire, intervenție, promovarea sănătății, însoțire, consiliere, reabilitare psihosocială, ajutor în orientare și abilități de viață și sprijin în competențe. Totul se întâmplă în cooperare cu clientul ca subiect, nu ca obiect al procesului.

Cum pot terapeuții ocupaționali să sprijine persoana cu demență și familia?

• Terapeutul ocupațional lucrează individual cu clienții, într-un grup sau comunitate.
• Eforturile unui profesionist care ajută se bazează pe înțelegerea situației unice a clientului. El aplică o căutare creativă pentru cea mai potrivită soluție individuală și dezvoltă concepte și modele de rezolvare a problemelor pentru fiecare client.
• Ei evaluează capacitatea unei persoane de a efectua activități de viață zilnice și oferă intervenții pentru a promova independența clientului.
• În practică, se concentrează pe dezvoltarea competențelor clientului și este gata să aplice metode precum artterapia, biblioterapia, dramatoterapia, muzicoterapia, psihoterapia, terapia ocupațională și terapia jocului. Activarea oferă unei persoane un sentiment de securitate, performanță, incluziune socială și adaugă un sentiment de valoare. Toate activitățile se bazează pe o bază individuală și se bazează pe abilitățile clientului care sunt încă păstrate.
• Ele pot oferi sfaturi cu privire la tehnologiile de asistență și modificarea mediului la domiciliu sau în instituţie.
• Ei elaborează un plan individual de îngrijire pe baza evaluării individuale.
• Terapeutul ocupațional poate lucra, de asemenea, ca facilitator la grupurile de sprijin ale membrilor familiei persoanelor cu demență sau care sunt angajați în psihoeducaţie.

Cum colaborează terapeutul ocupațional cu alți profesioniști?

Ca membru al unei echipe multidisciplinare, ei evaluează capacitatea persoanei de a efectua activități în viață de zi cu zi, nevoile persoanei, competențele păstrate și domeniile de intervenție posibilă. Aceste informații servesc altor profesioniști care oferă tratament și îngrijire persoanelor cu demență. Terapeutul ocupațional din ambulatoriu colaborează cu psiholog, psihiatru sau logoped, împreună schimbă informații despre starea persoanei, tratamentul actual și efectele intervențiilor. În cooperare cu asistenții sociali, creați un program de activare terapeutică pentru persoanele cu demență.

Terapeutul ocupațional poate fi implicat în formarea profesioniștilor care lucrează cu persoane cu demență în servicii sociale, spitale, cămine, la domiciliu sau în comunitate.

Diagnosticul de demență este stabilit de o echipă medicală: un medic generalist, un neurolog, un psihiatru, un medic geriatru și un logoped.

Înainte de depistarea afecțiunilor cognitive - de comunicare asociate cu demența, este important să se ia în considerare impactul deficienței senzoriale, depresiei și a medicamentelor actuale asupra funcționării cognitive. Dacă screening-ul dezvăluie o deficiență cognitivă, persoanele sunt trimise la un logoped pentru o evaluare cuprinzătoare a funcției de comunicare.

Comunicarea este esențială în viața de zi cu zi, iar modul în care oamenii comunică este unic și afectează calitatea relației cu cei cu care interacționează. Declinul cognitiv legat de demență afectează și capacitatea individului de a comunica: înțelege și produce informații lingvistice. Demența provoacă dificultăți de comunicare pentru persoanele cu demență, dificultăți de comunicare pentru cei care au grijă de persoana cu demență și pot cauza dificultăți în mestecat, băut și înghițire. Logopedul, ca membru al unei echipe multidisciplinare, contribuie la diagnosticarea în timp util, la eliminarea barierelor de comunicare, la îmbunătățirea calității vieții persoanelor cu demență și la creșterea independenței persoanelor cu demență. Un logoped este un expert care, cu cunoștințele și abilitățile sale, poate evalua și trata în mod direct aceste probleme și poate oferi sprijin unei persoane cu demență, îngrijitorilor săi și a echipei medicale și sociale mai largi în diferite moduri.

Rolul logopedului este de a evalua deficiențele de comunicare cognitivă legate de demență (de exemplu, probleme de memorie; dezorientare temporală, spaţială şi de persoană; dificultate de înțelegere și exprimare a limbii și dificultăți de înghițire) și de a identifica dificultăți culturale, de mediu și factori lingvistici care împiedică funcționarea. Identificarea deficienței de limbaj este importantă în demență, deoarece ajută la diagnosticul precis al unui tip specific de demență, modifică prognosticul și modifică managementul. Alterarea limbajului poate fi uneori ratată.

Logopedul determină cel mai potrivit protocol de evaluare bazat pe stadiul demenței și pe nevoile de comunicare ale individului. De asemenea, atunci când selectează instrumente de screening cognitiv-comunicare și teste ulterioare pentru o evaluare cuprinzătoare, clinicianul ia în considerare fondul cultural și lingvistic al clientului, folosind teste diverse care au probe normative ale grupurilor culturale și etnice atunci când sunt disponibile.

După o evaluare amănunțită, logopedul creează un plan de tratament. Logopedul abordează fiecare persoană în mod individual. Fiecare plan de tratament este unic, planificat pentru a răspunde cât mai bine la dificultățile cu care se confruntă o persoană cu demență.

Demența poate duce la probleme cu mușchii care permit formarea vorbirii, cunoscute sub numele de dizartrie. În acest caz, logopedul pot ajuta prin diferite exerciții orale care întăresc mușchii gurii.

Există o gamă largă de exerciții utilizate pentru tratarea problemelor de limbaj la persoane cu demență, cum ar fi denumirea, descrierea, tehnicile de memorie. De asemenea, atunci când este nevoie de aceasta, logopedul utilizează diferite forme de abordări pentru a sprijini comunicarea persoanelor cu demență. Multe abordări de comunicare non-electronice sau de înaltă tehnologie au fost utilizate cu succes pentru a sprijini interacțiunea socială a persoanelor cu demență. Există multe forme de ajutoare care încorporează stimuli foarte relevanți pentru viața de zi cu zi a unei persoane, cum ar fi semne, etichete, calendare, panouri de comunicare, cronometre și alte simboluri vizibile care oferă indicii pentru interacțiune.

Problemele de înghițire (disfagie) pot fi, de asemenea, una dintre consecințele demenței. Etiologia disfagiei poate fi localizată la nivelul cavității bucale, faringelui și / sau esofagului și poate fi cauzată de deteriorarea unor părți ale creierului care coordonează mușchii responsabili de înghițire. Aceste dificultăți de înghițire pot îngreuna alimentarea adecvat și în siguranță. Logopedul poate învăța o persoană cu disfagie multe strategii de reabilitare și compensare și, de asemenea, poate sugera o dietă adecvată și ajută prin modificarea alimentelor (ajustarea tipului, dimensiunii și consistenței alimentelor). Dacă evaluarea arată necesitatea acestui lucru, logopedul poate recomanda, de asemenea, metode alternative de hrănire, cum ar fi tuburile de alimentare.

Logopedul poate oferi, de asemenea, sprijin pentru îngrijitorii și / sau membrii familiei. Acesta poate ajuta îngrijitorii și / sau membrii familiei să comunice eficient cu scopul de a preveni un comportament necorespunzător care se poate dezvolta ca urmare a frustrării rezultate din comunicarea inadecvată.

Neuropsihologul este un maestru în psihologie clinică, cu educație suplimentară în neuropsihologie. Sunt implicați în diagnosticul și tratamentul tulburărilor cognitive și de comportament cauzate de boli / leziuni ale creierului. Neuropsihologii aplică metode psihologice (interviu, observare, test și proceduri de evaluare standardizate) pentru a detecta, evalua și analiza deficiențele funcționale la pacienți ca urmare a tulburărilor cerebrale. Evaluarea neuropsihologică contribuie la diagnosticul neurologic. Pe baza cunoștințelor despre structura și funcțiile creierului, neuropsihologii pot recomanda și efectua un tratament non-farmacologic adecvat pentru deficiențe cognitive și de comportament.

Contribuție lor în lucrul cu persoanele cu demență

• Neuropsihologul este responsabil de evaluarea și verificarea acuzelor cognitive și de comportament ale persoanei cu demenţă și îngrijitorului. El / ea efectuează screeningul și / sau evaluarea neuropsihologică cuprinzătoare. Evaluarea neuropsihologică ajută la diferențierea dintre afecțiunile neurogene și cele psihogene prin evaluarea schimbărilor în cogniţie, comportament, în funcţionarea zilnică și/sau funcționare profesională.

• Neuropsihologul oferă o evaluare de specialitate:

a) Evaluarea screeningului poate detecta și identifica persoanele cu risc pentru dezvoltarea unei deficiențe cognitive și demență.

b) Evaluarea comprehensivă oferă informații despre prezența, tipul și nivelul deficiențelor în diferite domenii cognitive - orientare, învățare, memorie pe termen scurt și lung, capacitate de concentrare, adaptare, atenție, raționament, limbaj vorbit și scris, abilități vizuo- perceptuale și spațiale, abilități motrice complexe și fine, capacitatea de a înțelege tulburările emoționale și interacțiunile sociale.

• Neuropsihologul adună istoricul detaliat al acuzelor, afecțiunilor medicale și deficitelor, care îi ajută pe clinicieni să definească diagnosticul probabil / posibil al patologiei cerebrale subliniate.

• Neuropsihologul emite ipoteze despre patologia subiacentă a creierului și desfășoară proceduri de evaluare în funcție de suspiciuni privind deficiențele neuropsihologice.

• Neuropsihologul definește profilul abilităților cognitive conservate și afectate ale persoanei cu deficiențe/ demență cognitivă, definește tipurile și severitatea deficiențelor. În cazurile de deficiențe de comportament raportate sau suspectate (depresie, anxietate, iritabilitate etc.), acestea sunt, de asemenea, subiect de examinare. Se evaluează impactul tulburărilor cognitive și de comportament asupra activităților cotidiene și profesionale (capacitatea funcțională).

• Neuropsihologul identifică resursele personale și oferă consultanță despre tratamente și intervenții non-farmacologice posibile și adecvate - antrenament cognitiv, reabilitare etc.

• Neuropsihologul este implicat în elaborarea unui plan de tratament personalizat, evaluări de monitorizare, consiliere, asistență.

• Neuropsihologul oferă intervenții non-farmacologice

• Neuropsihologul / Psihologul clinic este un profesionist angajat în consilierea privind adaptarea persoanei la noua situație - diagnostic demențial. El oferă sprijin persoanelor cu demență și promovează un stil de viață sănătos.

• Neuropsihologul oferă o evaluare ulterioară a persoanelor cu demență, care definește eficacitatea tratamentului și ajută la adaptarea planului și activităților de tratament.

Contribuție pentru îngrijitori și familie

• Neuropsihologul oferă consiliere și suport psihologic în ceea ce privește diagnosticul și adaptarea. El / ea este angajat în discuții cu persoana cu demență și familie despre situații de risc, prevenire și stil de viață sănătos.

Cooperarea cu alte profesii

• Neuropsihologul discută raportul de evaluare cu neurologul și îl ajută pe neurolog să definească diagnosticul.

• Neuropsihologul discută cu asistentul social, terapeutul ocupațional și alți specialiști disponibili pentru a defini nevoile și resursele persoanelor cu demență și familie cu scopul de a dezvolta un plan individualizat de tratament.

Neurologul este un medic specializat în afecțiuni ale creierului. Competențele lui sunt în domeniul diagnosticului, al managementului farmacologic și non-farmacologic, în domeniul reabilitării complexe și, de asemenea, în domeniul îngrijirii paliative, din momentul stabilirii diagnosticului până la stadiul final al demenței.

Bolile cerebrale pot fi adesea tulburări debilitante care afectează organismul și funcțiile mintale superioare. Acestea pot afecta profund calitatea vieții atât a celor afectaţi, cât și a celor care îi îngrijesc. Neurologii pot contribui la calitatea vieții prin diagnosticarea timpurie și corectă, prin alegerea medicamentelor potrivite, prin cooperarea în studiile internaționale de cercetare și prin includerea altor membri ai echipei multidisciplinare pentru a crea un plan holistic de management.

Neurologii sunt o legătură importantă într-o astfel de echipă multidisciplinară, oferind adesea o „privire ascuţită” a situației persoanei, învățând activ din alte profesii și predând cunoștințele și expertiza sa cu scopul de a îmbunătăți calitatea vieții ambelor persoane, cu demență și îngrijitori.

În mod tradițional, neurologia se concentrează pe modificările motorii și senzoriale asociate cu boli ale creierului, cum ar fi accidentul vascular cerebral, boala Parkinson sau scleroza multiplă.

Atenția psihiatriei se concentrează mai mult pe anomalii de comportament, dispoziție și cunoaștere, care sunt caracteristici cheie ale schizofreniei sau depresiei majore. Demenţa este poziționată la mijloc între neurologie și psihiatrie, deoarece aproape toate persoanele cu demență dezvoltă simptome comportamentale și afective în cursul bolii, iar multe forme de demență implică tulburări de mișcare, de exemplu, demența în boala corpi Lewy, boala Huntington sau boala cerebrovasculară.

A fi sensibil la simptomele psihologice

Una dintre cele mai frecvente dileme diagnostice este distincția între deficiențele cognitive rezultate din depresie (anterior a fost numită „pseudodemenţă”) și demență. Ambele tulburări se pot prezenta inițial cu uitare, retragere socială și încetinire psihomotorie. Psihiatrii sunt pregătiți să identifice diferențele subtile, în special în ceea ce privește efortul, frustrarea, vinovăția și ideația suicidară.

Atenţie la îngrijitori

Grija pentru o persoană cu demență este extrem de solicitantă. Aproape toți îngrijitorii raportează oboseală, furie și depresie legată direct de rolul de îngrijitor. Membrii familiei au adesea nevoie de propria lor evaluare și tratament. Recunoașterea semnelor și simptomelor de burnout sau depresie și instituirea unui tratament psihoterapeutic sau farmacologic prompt sunt un rol important al psihiatrului.

Evaluarea abilităților funcționale

Din experiența lor cu bolile psihice cronice, psihiatrii sunt folosiți pentru a evalua punctele forte și slăbiciunea unei persoane în viața de zi cu zi. Aceștia pot determina tipurile de lucruri pe care oamenii le pot face în continuare cu asistență minimă și sarcini care sunt dincolo de abilitățile păstrate și ar trebui evitate. De asemenea, face parte din activitatea obișnuită a psihiatrilor pentru a reuni asistenți sociali, asistenți medicali, kinetoterapeuți pentru a oferi un mediu de viață optim pentru persoanele cu demență și pentru a răspunde la întrebările practice adresate de îngrijitori.

Gestionarea modificărilor comportamentale

Psihiatrii sunt deosebit de bine pregătiți să recunoască și să trateze tulburările de comportament care adesea însoțesc demența precum agitație, rătăcire, inadecvare socială și activitate repetitivă. După ce s-au încercat modificări ale mediului și ale comportamentului, medicamentele care sunt utilizate în mod obișnuit în tulburări psihice pot fi necesare pentru a controla comportamentele perturbatoare.

Evaluarea competențelor

Psihiatrii sunt deseori consultați pentru a ajuta la evaluarea competențelor unei persoane cu demență. Aceasta devine o problemă importantă atunci când este nevoie de consimțământ pentru tratament, trebuie luate decizii financiare sau se va lua o voință vie. Psihiatrii pot asista avocații și instanțele judecătorești evaluând capacitatea decizională a persoanei în cauză atunci când vine vorba de instituirea tutelei, conservatoriei sau împuternicirii.

Educarea oamenilor cu demență și îngrijitori

Educarea persoanei cu demență și a familiei sale este o parte vitală a tratamentului demenței pe care psihiatrii îl pot oferi în mod abil, așa cum o fac în boli psihice cronice. Psihiatrul este familiarizat cu resursele comunitare de care pot beneficia persoanele cu demență și îngrijitori. Acestea includ adesea filiala locală a Asociației Alzheimer, grupuri de asistență familială, traiul asistat, nursing homes specializate în îngrijirea persoanelor cu demență și servicii de zi pentru adulți.

O asistentă medicală poate lucra în spital, în ambulatoriu sau în unitatea socială. În toate aceste locații, contribuția în îngrijirea persoanele cu demență este la diferite niveluri.

Recunoașterea demenței

Aproximativ un sfert dintre pacienții dintr-un spital general pot avea demență și acest grup prezintă un risc mai mare de reinternare și deces decât alți pacienți cu aceleași afecțiuni. Diagnosticul precis al demenței, depresiei sau delirului este cheia unui tratament corect. Asistenții medicali din orice cadru, care sunt observanți, empatici și de încredere de către pacienți au o contribuție semnificativă la identificarea stării și îngrijirii persoanelor cu demență. Un aspect important al rolului asistentei medicale în spital, ambulatoriu (de exemplu, în practica generală) sau în unitatea de lungă durată este observarea și raportarea eventualelor semne ale demenței subiacente. În unele practici asistenții medicali sunt de asemenea instruiți pentru a efectua screeningul cognitiv (de exemplu, cu MMSE).

Tratamentul demenței

Este o parte a rolului asistentei medicale de a explica medicamentelor împreună cu efectele lor secundare pacienților și membrilor familiei; explicații clare ajută la luarea deciziilor și stau la baza consimțământului informat. Asistenții medicali ar trebui să știe, de asemenea, unde să găsească informații suplimentare și cum să direcționeze oamenii către mai multe informații sau sprijin. De asemenea, aceștia oferă asistență în administrarea medicației în unitățile medicale.

Îngrijirea persoanei cu demență

Printr-o bună planificare de îngrijire și colaborare cu colegii de îngrijire secundară sau prin sfătuirea și sprijinirea îngrijitorilor din familie în mediul comunitar, asistenții medicali pot ajuta să se asigure că persoanele cu demență se hidratează și se alimentează adecvat, fac exercitii fizice, merg la toaletă în mod normal (acest lucru va ajuta și la asigurarea că medicația este metabolizată eficient). Relația terapeutică dintre asistenții medicali și pacient este esențială pentru îngrijirea de înaltă calitate. Asistenții oferă îngrijiri în cele mai intime activități de igienă (spălat / duș, pieptănatului părului, schimbarea hainelor...). Prin implicarea în acțiuni simple, cum ar fi asigurarea că persoane cu demență au obiectele personale la ei, cum ar fi aparate auditive și ochelari în spital sau la întâlniri, asistenții pot ajuta să ia parte la conversații și să-și maximizeze orientarea și alegerea personală. Serviciile furnizate de un asistent medical pot fi foarte utile pentru îngrijitorii informali.

Cooperarea cu alți profesioniști

Asistentul cooperează cu medicul de familie sau specialistul, realizează proceduri medicale pe baza recomandărilor unui medic. Asistentul poate avea multe informații importante despre starea și sănătatea persoanei cu demență, iar aceste informații pot fi utile pentru alți profesioniști care vin în contact cu persoana respectivă, de ex. terapeut profesionist sau asistent social.

Farmaciștii sunt cei mai accesibili profesioniști din domeniul sănătății la care se pot adresa oamenii.

Ca profesioniști în asistența primară care văd oamenii în mod regulat, farmaciștii pot fi printre primii care recunosc semne de demență sau vorbesc cu persoanale despre problemele de memorie. Farmacistul poate liniști oamenii și îi poate încuraja să caute ajutor mai devreme.

Odată ce un pacient a primit un diagnostic demențial, farmaciștii îi pot ajuta pe aceștia și pe cei care îi îngrijesc cu probleme de medicație și pot recomanda alte produse sau acțiuni utile de care ar putea beneficia. Ca experți ai medicației și a utilizării ei, farmaciști au rol în sprijinirea persoanele cu demență pentru a obține cele mai bune rezultate farmacologice. Există mai multe probleme referitoare la terapia medicamentoasă pentru persoanele cu demență. Multe persoane cu demență prezintă alte comorbidități. O revizuire terapeutică completă a tuturor medicamentelor, a celor pentru demență și a celor pentru alte comorbidități, este crucială. Farmaciștii pot fi utili în evidențierea interacțiunilor medicamentoase potențial problematice sau în detectarea medicamentelor care ar putea agrava starea persoanei.

Prin îndrumarea familiilor persoanelor cu demență către serviciile de asistență locală care le pot oferi sprijinul de care au nevoie, indiferent dacă acesta poate fi practic sau emoțional, un farmacist îi poate ajuta să depășească stigmatul asociat cu probleme de sănătate mintală.

• Avasthi A. Bringing dementia care back into psychiatry. J Geriatr Ment Health 5: 10-15, 2014
• Brody AA, Galvin JE. A review of interprofessional and education interventions for recognizing and managing dementia. Gerontol Geriatr Edu34: 225-256, 2013
• Burns A, Twomey P, Barrett E, et al. Dementia diagnosis and management. A brief pragmatic resource for general practitioners. NHS England. 2015         
• Galvin JE, Lavois L, Zweig Y. Collaborative transdisciplinary team approach for dementia care. Neurodegen Dis Manag 4: 455-469, 2014
• Grossberg GT, Lake JT. The role of the psychiatrist in Alzheimer’s disease. J Clin Psychiatry 59, suppl. 9: 3-6, 1998
• Jenkins C, Ginesi L, Keenan B. The nurse's role in caring for people with dementia. Nursing times 12. 20-23, 2016.
• Onyike U. Psychiatric aspects of dementia. Continuum (Minneap Minn) 22: 600-614, 2016
• Robinson L. Dementia: timely diagnosis and early intervention. BMJ 350: h3029, 2015     
• Stephan S, Möhler R, Renom-Guiteras A, Meyer G. Successful collaboration in dementia care from the perspectives of healthcare professionals and informal carers in Germany: results from a focus group study. BMC Health Serv Res 15: 208, 2015
• Tibbs MA. Social work and dementia. London, Jessica Kingsley Publishers 2001.